Băsescu se dezlănţuie violent - paranoia incepe sa-l domine !

În calitate de „soţ şi tată”, Băsescu se dezlănţuie violent. Ţintele: „mogulii”, „analiştii-tonomat” şi Florin Călinescu
de Liliana RUSE | 15 MARTIE 2008

În calitate de „soţ şi tată”, Băsescu se dezlănţuie violent. Ţintele: „mogulii”, „analiştii-tonomat” şi Florin Călinescu

Preşedintele Traian Băsescu a avut, aseară, cea mai violentă ieşire publică de până acum împotriva patronilor de presă, a trustului lui Dan Voiculescu în special, şi a analiştilor politici, motivul fiind că, în ultima perioadă, i-a fost atacată familia. Întors de la Bruxelles, şeful statului a anunţat, pe aeroportul Henri Coandă, că vrea să facă nişte precizări în calitate de „cap al familiei Băsescu”, familie cu trei femei, pe care are obligaţia să le apere.

Preşedintele şi-a îndreptat la început tirul împotriva trustului de presă al lui Dan Voculescu, pe care l-a numit în permanenţă „Felix Motanul”, supărat de un articol apărut în „Jurnalul Naţional”, în care se spunea că a iniţiat o ordonanţă, în timpul guvernării Isărescu, pentru a-şi şterge datoriile la Banca Agricolă. Băsescu a negat că ar fi făcut aşa ceva şi că ar fi luat vreodată, el, soţia sau fiicele sale, acuzându-i de manipulare pe câţiva jurnalişti de la acest cotidian.

Preşedintele şi-a extins criticile la comentatorii politici, pe care i-a numit „analişti-tonomat”, în care „patronul bagă pachete cu euro” şi, în schimb, aceştia „recită ce îi place” proprietarului trustului. Pe analiştii politici – „greii presei, adevăraţi bărbaţi” –, Băsescu i-a pus la zid din cauză că au declanşat o campanie împotriva fiicei sale, Elena, pe care a descris-o drept „un copil prea timid”. „Nu îi scuz greşelile, dar parcă a fost prea mult”, a spus şeful statului.
De data aceasta, au fost luate în vizor toate televiziunile aparţinând lui Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu şi Adrian Sârbu. Pe acesta din urmă, Băsescu s-a supărat din cauza sitcomului „Anticamera”, avându-l ca protagonist pe Florin Călinescu, interpretul preşedintelui Boerescu. Preşedintele a folosit la adresa actorului expresia „defunctul Călinescu”. Supărarea prezidenţială a vizat şi postul public de televiziune, care „şi-a recrutat nişte buni recitatori”, adică tot analişti-tonomat.

Traian Băsescu s-a descris ca victima unui atac al sistemului mafiot, care ar grupa practic întreaga presă, şi a promis ca, de acum înainte, să răspundă tuturor atacurilor din partea presei: „Ştiu care este furia sistemului mafiot zdruncinat. (…) Începând de azi, voi replica la toate mizeriile pe care le îndreaptă împotriva familiei mele. Nu în calitate de preşedinte, ci în calitate de soţ şi tată, care are obligaţia să-şi apere familia. (…) Începând de astăzi, tonomatele cu euro din presa românească vor primi zilnic replică”.

Consiliul de Onoare al CRP, convocat pentru o poziţie oficială faţă de afirmaţiile lui Băsescu

Preşedintele interimar al Clubului Român de Presă, Indira Crasnea, a declarat, vineri, că va convoca o şedinţă a Consiliului de Onoare al CRP, pentru a decide poziţia oficială faţă de declaraţiile şefului statului şi a făcut un apel ca ambele părţi să dovedească raţiune şi profesionalism.

„Politicienii nu pot trăi fără presă, nici presa fără politicieni. Din această interdependenţă nu rezultă obligatoriu armonie, pentru că imaginea este capitalul cel mai de preţ al politicienilor. Obligatoriu, apar asperităţi şi perioada electorală le accentuează. Înţeleg sensibilităţile personale ale domnului preşedinte. Pe de altă parte, domnul preşedinte, de la înălţimea funcţiei Domniei Sale, nu a menajat vreodată jurnaliştii. Inevitabil, există o atitudine în consecinţă”, spune Indira Crasnea.

Ea a făcut un apel la raţiune şi profesionalism atât din partea politicienilor, cât şi din cea a jurnaliştilor.

Când Dumnezeu îţi trage scara…

Când Dumnezeu îţi trage scara…
de Lelia MUNTEANU | 05 MARTIE 2008 Gandul

Carevasăzică, un băieţel rău se suie pe o scară să strice cuibul unor rândunele. Poate că mai făcuse asta, poate că mai dăduse şi cu praştia după guguştiuci. Şi-a luat toate măsurile de siguranţă să nu-l vadă nimeni şi totuşi l-a văzut cineva. L-a văzut Dumnezeu şi i-a tras scara de sub picioare. După care a tăiat cablul de la telefon să nu poată suna nimeni la salvare. Cine e Dumnezeu? întreabă băieţelul, după ce-şi revine. Dumnezeu e un moşneag, cu barba albă, e cel care te pedepseşte pe loc atunci când faci o faptă rea, că-i iute la mânie, îi răspunde profesorul de religie. Şi unde-l găsesc – întreabă copilul – pe Dumnezeu ăsta, să mă răzbun, să-i pun o piedică pe stradă, să-i fur bastonul?

Carevasăzică, o fetiţă obraznică trece prin dreptul bisericii şi uită să se închine. Dumnezeu face ce n-a reuşit nici Videanu: mută semaforul inteligent pe roşu; pe fetiţă o calcă maşina. Cine-i Dumnezeu? întreabă fetiţa, înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Dumnezeu e un moşneag cu barba albă, mai rău decât şoferul de jeep, nu lasă nimic de la el, răspunde profesorul de religie. Cum să-l fac să mă ierte? întreabă fetiţa, care era deja pe lumea cealaltă.

Dacă aşa se predă religia în şcolile din România, profesorii trebuie alungaţi cu biciul, ca tâlharii din templu. Manualele lor trebuie arse în piaţa publică, lângă grătarele cu mici şi bere gratis.

Pentru profesorii de religie, care cred că asta-i o disciplină pe care o poate preda orice dizeuză de cârciumă de gară aripată de viziuni misticoide, Dumnezeu e un client care plăteşte şi comandă muzica, dar pe care, dacă nu poţi negocia, îl poţi face măcar la portofel şi-apoi să ieşi să ţi-o tragi cu el, pour boire, pentru mântuirea sufletului.

Şcoala înseamnă libertate, e discuţie şi demonstraţie, religia e o disciplină între celelalte. Poţi explica cine e Dumnezeul creştinilor, cine-i Allah, cine-i Iehova, ce înseamnă binele şi răul, fără să faci catehizare cu Cartea-n cap, fără să încerci un prozelitism de raket de cartier: dacă nu crezi în Dumnezeu, vei arde în flăcările iadului. Ce sunt flăcările iadului, pentru cine n-a cercetat nici măcar flacăra de la aragaz?

Da, o faptă rea trebuie pedepsită, dar copiii trebuie să afle că trăim într-o ţară cu legi, că dacă furi te poate paşte o palmă părintească, amenda penală, şcoala de corecţie sau puşcăria, depinde ce furi, dar nu mânia oarbă a unui dumnezeu care le-a tras profesorilor de religie scara de sub organul gândirii. Copiii trebuie învăţaţi, cu răbdare, să înţeleagă, să aleagă. E ca la geometrie: „Suma pătratelor catetelor e egală cu pătratul ipotenuzei” nu pentru că ţi se pogoară din cer ca o dogmă, ci pentru că se poate demonstra. Şcolile publice nu livrează credinţă, asta e menirea şcolilor confesionale, menirea cultelor. Şcolile publice livrează informaţie şi demonstraţie, livrează alternative.

Să fii profesor e o vocaţie pe care n-o are orice dus cu sorcova. Dar una e ca elevul să plece de la ora de chimie cu formula apei greşit învăţată, alta e să plece de la religie tremurând de frica lui Dumnezeu.

Tulburat de binevoitori fanatici care-şi zic educatori în cele sfinte, sufletul acestor copii va găsi calea spre Dumnezeu, dacă va dori s-o găsească. Sufletul predicatorilor de religie, al autorilor de evanghelii după Hărdău şi Adomniţei, al dascălilor care au pornit „jihadul” împotriva copiilor va rămâne răsturnat, de la o leafă la alta, într-un cuib de pitpalac.